Vondelpark, Amsterdam – septembrie 2006. Stau întins pe iarbă și mă crucesc la proaspăta hartă a lumii cu ultimele peisaje forestiere intacte realizată de o echipă internațională de oameni de știință (americani, ruși și finalandezi) sub egida Greenpeace, organizația la care lucram la vremea aceea și care își are sediul central în capitala Olandei. Pe hartă văd foarte puțin verde, semn că nu a mai rămas mai nimic intact pe Planetă. Ceva păduri boreale sărace în biodiversitate prin norul Canadei, al Scandinaviei și al Rusiei, dar și păduri tropicale bogate în biodiversitate în Amazon, Congo și Indonezia. În zona de climă temperată, la mijlocul drumului între Ecuator și Poli, nimic
Mă uit mai atent, caut și România unde văd un punct verde. Dau cu unghia să văd dacă se ia verdele. Îmi pun întrebarea dacă nu cumva este o mizerie sau eroare de la tipografie și mă întorc în birou să le cer colegilor încă un exemplar pe care găsesc același punct verde undeva în sud-vestul țării. Iau și o lupă să mă asigur, după care rog colegii să mă pună în legătură cu cercetătorii care au pus România pe harta lumii ca singura țară din Europa care are un peisaj forestier intact în zona de climă temperată. După îndelungi discuții cu Alexei și Ilona, precum și după studierea materialelor primite, lucrurile mi-au devenit clare. România adăpostește o minune a naturii, cumva scăpată de furia umană a distrugerii. O sută de mii de hectare cu pajiști alpine și păduri native nefragmentate de infrastructură liniară și așezări omenești în zona munților Retezat – Godeanu – Țarcu – Vîlcan. A mai fost o zona vizată de studiul global realizat în perioada 2001-2005 care a cuprins și munții Făgăraș care, la acea vreme, avea păduri intacte, dar zona nu s-a calificat pentru că era fragmentată la mijloc de Transfăgărășan.
Cu Retezatul în inimă și cu harta în mână, am revenit la București și m-am dus direct la ministerul Mediului să le dau vestea cea bună. Doamna Sulfina Barbu era ministra de la acea vreme și m-a pasat pe acest subiect către Attila care era secretar de stat și către Silviu, care era șef la biroul de biodiversitate. Attila era pe trend pozitiv și mi-a zis că ”dacă avem așa o minune, atunci trebuie să o protejăm”. A decis să comande un studiu nou și să facă demersurile necesare pentru conservarea zonei. Asta m-a bucurat foarte tare și l-a scos la lumină pe Gabi entuziastul.
Dar, în altă cameră mă văd cu Silviu despre care aflu că tocmai venise la minister direct de la șefia Parcului Național Domogled – Valea Cernei care adăpostește o mare parte din punctul verde de pe hartă. Așa că îl iau la întrebări despre posibilele amenințări de genul construcții sau tăieri de păduri planificate. Omul este ferm convins că totul este în regulă și că în toată zona este liniște și pace. Ceva în privirea și atitudinea lui mă neliniștește profund. Omul chiar nu îmi prezenta încredere și l-a activat pe Gabi suspiciosul. Avea atutudinea aia calmă pe dinafară și vădit agitată pe dinăuntru. Îmi vorbea ca la proști și încerca să mă ducă cu zăhărelul.
Așa că m-am pus la drum direct către punctul verde de pe hartă să îi verific integritatea din perimetrul Hațeg, Caransebeș, Băile Herculane, Baia de Aramă, Petroșani. Când am intru pe Jiul de Vest de la Petroșani spre Uricani și mai departe spre Câmpușel găsesc un dezastru în plină desfășurare. Se intrase deja cu 3 kilometri în zona interzisă din Parcul Național Retezat. Drujbele urlau, buldozerele mutau râul și făceau cărare prin natura sălbatică. Camioane uriașe cărau pietriș. Alte utilaje betonau totul în cale. Tremuram și plângeam de tristețe, dar îmi fac curaj să vorbesc cu lucrătorii care nu știu să îmi spună nimic despre legalitatea lucrărilor în afară că ”Asta-i drumu' lu Băsescu. DN 66A îi zice. A dat directivă să dezvirginăm tot până dincolo la Herculane”. Îi răspund că ”Este deja drum care leagă Petroșani de Băile Herculane prin Baia de Aramă și drumul ăsta nu are sens mai ales că nu există nicio localitate izolată ca să se justifice.” Omul zice că ”dacă bossu vrea drum, atunci îi facem drum” și își continuă treaba.
Cu dovezile filmate pe care le-am colectat, m-am întors la birou și m-am apucat și de făcut solicitări de informații pentru a obține acordurile de mediu. Aflu că drumul n-avea nicio aprobare de mediu și că fusese declarat drum național încă din 1999 când Traian Băsescu era ministru la transporturi. O chestie periculoasă pentru că drumul era impracticabil. Mă gândesc la cei care îl văd pe hartă ca drum național, se aventurează să îl traverseze și rămân blocați în zonă fără recepție GSM. De fapt, nu puține au fost accidentele pe DN66A. Băsescu a invocat siguranța națională pentru a justifica construcția drumului dar nu a dovedit-o pentru că nu i-a cerut nimeni să o facă. Am aflat că s-a lucrat până în 2000 la un tronson care nu a afectat punctul verde și că odată ce a scăpat de Iliescu de la putere, Băsescu s-a apucat de treabă la următorul tronson de drum. Așa că m-am dus la fostul președinte Iliescu să aflu de ce i-a pus piedică lui Băsescu și i-a blocat drumul între 2000-2004. După 3 ore de discuții față în față la biroul lui de pe strada Atena din București, am aflat de la Iliescu doar că: ”DN 66A nu a fost o prioriate pentru noi”. Ce puteam să aud mai mult de la un politician uns cu toate alifiile care semăna mai degrabă cu un scaun gol? Cum puteam să interpretez oare răspunsul lui smuls după îndelungi discuții de formă fără a comite speculă?
În situația dată m-am văzut nevoit să sesizez autoritățile de control, presa națională și internațională. Dar lucrările continuau, așa că la un moment dat în noiembrie 2006 am simțit că este cazul de un protest spontan chiar pe șantier pentru a opri buldozerele. În aceeași zi autoritățile au anunțat că se suspendă lucrările până la intrarea în legalitate. În realitate venise zăpada care i-a împiedicat să mai lucreze pentru că în aprilie când s-a înmuiat vremea au luat cu asalt șantierul fără să fi obținut vreo aprobare de mediu.
Între timp mai intrasem și în Uniunea Europeană și parcul național era de acum protejat și de directivele lor. În plus tocmai se schimbase Comisarul General al Gărzii de Mediu care n-a stat pe gânduri când i-am prezentat cazul. Octavian îl cheamă și în baza dovezilor pe care i le-am dat a suspendat imediat construcția. Nu Octavian Berceanu care a fost comisar în 2021, ci Octavian Popa care a fost în 2007. Dar Băsescu nu s-a lăsat. S-a asigurat că Octavian va fi imediat cercetat și descurajat de procurori și de mass-media ca să nu îl mai deranjeze pe președintele țării.
Dar Băsescu nu s-a oprit aici. A venit personal la șantier deși lumea îl știa șubred de la hernia agravată de care suferea. S-a asigurat că vor fi și televiziunile prin intermediul cărora a transmis lumii următorul mesaj: ”Am venit să văd ce se întâmplă cu lucrarea asta la care țin foarte mult. Asta-i tot!”. Adică dacă tu, președintele țării, ai un interes, atunci nimic altceva nu mai contează. Prin declarațiile sale și intimidarea autorității de control în mediu, președintele țării a încurajat literalmente ocolirea legislației pentru ca ultima grupă muntoasă din țară netraversată de un drum asflatat să fie spartă. Cum să fii tu președinte și să nu lași în urmă o astfel de ctitorie. Că doar nu suntem Costa Rica să ne ducă mintea sau să merităm să facem bani din ecoturism.
Parcă nici nu auzise ce ne spusese Comisarul European Stavros Dimas venit la București cu puțin timp înainte. ”Cel mai mare beneficiu al UE de pe urma aderării României este biodiversitatea bogată. Aveți acum șansa să deveniți capitala europeană a biodiversității și există și fonduri disponibile pentru a crește în direcția asta”. Am fost acolo când comisarul a spus asta într-un eveniment organizat la ambasada Marii Britanii din București la care a participat și Sulfina Barbu. Dar ce să înțeleagă președintele Băsescu din mesajul comisarului european? Că pui natura în valoare asfaltând-o și odată cu asta aducând talciocul în ea?
În etapa următoare a acestui veritabil război izbucnit între mine, președintele țării și oamenii lui, am abordat finanțatorii acestui drum. Întâi am avut o conversație cu Banca Mondială care finanțase primul tronson terminat până în anul 2000 când Iliescu a revenit la președinția țării. Am înțeles că autoritățile române le-au cerut bani din nou dar că negocierile nu au mai avansat tocmai în urma crimelor de mediu pe care le-a comis în Retezat. Vestea a însemnat o mare victorie. Am început să mă întreb din ce bani se facea drumul ăsta ilegal. Ajung împreună cu Sebastien, colegul meu de la Bruxelles, mai departe la șefia Băncii Europene de Investiții. La rândul lor, ne-au răspuns că au existat negocieri dar că ele nu au avansat din cauza problemelor de mediu. Deja la momentul acesta pot spune că a fost activat Gabi strategul.
Am plecat de la Bruxelles și m-am oprit la colegii de la Amsterdam unde este sediul central al Greenpeace să îi conving să îmi ofere mai multă susținere pentru a ține piept apetitului pentru distrugere al președintelui. Apoi m-am grăbit înapoi spre Retezat să văd dacă au reluat construcția drumului odată ce au scăpat de comisarul Octavian și să discut la Deva cu prefectul de Hunedoara. Acesta avea resentimente față de mine deoarece cu un an înainte l-am făcut ”o rușine pentru România” în spațiul public. Am făcut asta pentru că a anunțat suspendarea construcției DN66A la venirea iernii când oricum nu se putea lucra. Dar odată ce a venit primăvara a fost reluat și șantierul fără ca prefectul să mai spună ceva de suspendare. Nu aveam de ce să îmi cer scuze și am ieșit din clădirea prefecturii. Când am ajuns la mașină am văzut pe scaunul meu de șofer două pliculețe pline cu un praf alb. Pe semne că nu a fost o idee bună să le spun că vin de la Amsterdam și nici să las geamurile deschise la mașină. Am mai văzut că la terasa de lângă parcarea din zona prefecurii erau doi polițiști care mă sorbeau din priviri. M-am prins că este vorba de o înscenare ieftină și m-am dus imediat către ei să le cer ajutorul să mă scape de plicurile cu praf alb care nu îmi aparțineau. A fost ultima oară că am lăsat geamurile crăpate la mașină, o practică de rutină la mine ca să nu găsesc chiar saună înăuntru. Dar cel mai interesant este că polițiștii nu m-au legitimat. Au luat plicurile și au plecat. Iar eu am lăsat lucrurile așa pentru că sunt conștient ce înseamnă excesul de birocrație din poliție și mai ales finalitatea acțiunilor lor.
Cu toate presiunile făcute, șantierul reluat ilegal după ce Băse a scăpat de Octavian nu a mai avansat niciun metru în sălbaticie. Au terminat doar de finisat drumul până la Câmpușel. Și ca să mă liniștească au mai cheltuit vreo 2 milioane de euro pe câteva pasaje pentru trecerea animalelor, dar care nu pot fi folosite de nicio ființă. De ce? Pentru că au greșit coordonatele GPS. Cosmin, biologul parcului a primit câteva zeci de lei să se plimbe o zi de-a lungul șantierului și să dea constructorului niște locații unde crede el că ar trece urșii de pe o parte pe alta a drumului. Era nevoie de așa ceva pentru că drumul a fost înălțat atât de mult față de albia râului încât fauna nu mai putea trece deloc. După așa un ”studiu serios” de o singură zi, biologul care și-a trădat meseria le-a dat niște coordonate care pe aparatele constructorului erau ceva mai încolo. Suficient de departe încât să vină dintr-un versant vertical din rocă și să meargă în altul. Poate o șopârlă să treacă, cel mult, dacă nu e strivită de mașini pentru că pasajele astea nu sunt supraterane, ci la nivel cu drumul. De urs, lup sau râs, nici urmă pentru că au nevoie de pasaje supraterane de minim 50 metri lățime ori podurile construite au doar 6 metri lățime. O rușine scumpă din bani publici pentru toate autoritățile.
În cei 7 ani cât a mai rămas președinte, Băsescu a încercat din răsputeri să ocolească legislația de mediu. Au luat-o de la capăt cu procedurile pentru a trece cu drumul peste pasul Jiu-Cerna cu următorul tronson de drum care ar fi urmat sa termine distrugerea în Retezat și să intre din plin în Parcul Național Domogled – Valea Cernei. S-au organizat câteva dezbateri publice la Padeș, Uricani și Tismana unde primarii îl aplaudau pe Băsescu exact ca pe Ceaușescu. În vara lui 2009 am organizat un protest de o zi la Câmpușel pentru că se anunțase reluarea șantierului. De acolo am mers la minister să discutăm tema. A fost sinistru. Secretarul de Stat de atunci ne-a povestit că trebuie să facem ca în Elveția, un drum până în fiecare vârf de munte. Încerc să îi explic că în Elveția tocmai din cauza fragmentării habitatului nu mai există niciun urs din 1902. Omul îmi explică că soției lui îi este frică de urși și că vrea cu mașina până sus. Nu am ce să mai comentez pentru că nu am cu cine. Omul nu avea ce căuta la ministerul mediului. Individul nu a fost nici primul nici ultimul mister de la mediu.
În continuare am încercat cu știință. Am demonstrat că studiul de biodiversitate comandat de stat a fost o mare fraudă, în realitate autorii făcând doar un picnic pe traseu, motiv pentru care au și concluzionat că zona e săracă. Așa că am adunat o echipă din cei mai minunați specialiști din România care au explorat fauna și flora de-a lungul naturii ce urma a fi buldozată. Minunații oameni de știință au lucrat în regim de voluntariat și a rezultat un contrastudiu de biodiversitate pentru toate ființele vii din lanțul trofic, de la urs până la fluturași de zi și de noapte. Rezultatul? Acest loc nu este unul oarecare. Este centrul diversității biologice, geologice și climatice din Europa. Nu există nici un alt loc cu atât de multe specii de floră și de faună. La capitolul lilieci, de exemplu, au fost identificate toate speciile care există în România și altele două noi care nu mai fuseseră niciodată găsite.
Dar nici știința nu a contat pentru că la minister nu există nimeni capabil să o înțeleagă. Când lucrurile au luat avânt și distrugerea era iminentă, a sosit și momentul să facem prima tabără de rezistență din România pe o problemă de mediu. S-a întâmplat în vara lui 2010 și a fost o solidaritate de neuitat la Câmpușel, o zonă fără semnal GSM. Au fost voluntari din toată țara și din străinătate care au făcut zid uman în calea buldozerelor. Au fost și oameni de știință care s-au alăturat. Împreună am fost atât de puternici! Fie că a fost soare, ploaie sau vânt, vremea nu a contat. Aici l-am depășit deja pe Gabi insistentul și l-am scos la lumină pe Gabi persistentul.
Când evenimentul a luat amploare în presa națională și internațională, Dănuț, primarul din Uricani ne-a chemat la el la birou. Greu am recunoscut clădirea primăriei pentru că se schimbă culoarea de fiecare dată după alegeri în funcție de partidul politic care câștigă. Doar Dănuț rămâne primar pe viață. Îl întreb dacă este un traseist politic. Dănuț îmi răspunde mândru: ”Eu voi fi mereu cu cei puternici!”. Este greu să ne înțelegem la el în birou pentru că manelele de la radio sunt la un volum mai tare decât pot vorbi, iar icoanele multe și colorate de pe pereți nu au nicio noimă. Discuția nu a avut substanță și din ea îmi mai amintesc că Dănuț mi-a trezit amintirile nedorite de la mineriade și m-a informat că dacă nu strângem corturile atunci va trimite 2 autobuze cu mineri să ne rezolve.
Și minerii au venit două nopți mai târziu, dar nu cu două autobuze și nici pe gâlceavă. Au stat cu noi până dimineața la lumina lunii, foc, țuică și muzică la chitară. Cam ce se face la o tabără la munte. Au fost și nopți când am fost jefuiți de niște hamace cu care ocupaserăm copacii ce stăteau în calea drumului dar nimeni nu a pățit nimic. Povestea acestei tabere a fost cea mai aplaudată dintre toate cele spuse la TEDx.
A venit și ziua când subiectul decolase masiv în presă și am primit un telefon de la minister. Era o tipă Erika care îmi spune că: ”ministrul Laszlo are o problemă de imagine cu tabăra voastră.”. ”Erika, dar asta e o problemă de mediu, nu de PR. Sună-mă te rog când o să ai aceeași părere. Noi stăm aici. Ne simțim minunat”, i-am zis înainte să-i închid. Au mai trecut câteva zile până când ne-am auzit din nou. Mergeam de două ori pe zi la semnal urmărit îndeaproape de Jandarmi și niște agenți speciali îmbrăcați în civil. Erau câteva zeci de apeluri ratate de la biata Erika care înțelesese că DN66A este și o problemă de mediu, nu doar de PR. M-a chemat la minister să discutăm problema. Am întrebat voluntarii dacă au chef să facem o excursie la București și ne-am dus. Am luat tot decorul de la Câmpușel și l-am mutat în fața ministerului. Nu am vrut să intru în instituție și l-am rugat pe Laszlo să vină afară să vorbească cu noi toți odată. Ministrul venit și a rostit cuvintele pe care toți ni le doream să le auzim: ”DN 66A nu poate fi legal construit”, a spus Laszlo. Nu ne venea să credem. Aceste cuvinte au însemnat victorie! Să-l fi văzut atunci pe Gabi gloriosul cum dădea din ”coadă”.
Credeam la acea vreme că acesta este sfârșitul războiului și că pot să mă ocup de acum de celelalte amenințări la adresa punctului verde, adică de tăierile abuzive care începuseră din toate părțile lui și care în cele din urmă, în 2015 au adus deznodământul. Ultimul peisaj forestier intact din zona de climă temperată a Europei a fost descalificat. Asta nu făcea însă sălbăticia zonelor rămase intacte, chiar dacă fragmentate, mai puțin valoroasă. Iar DN 66A rămânea o amenințare crucială pentru această zonă prețioasă. Pentru că nu este doar drumul ci toate construcțiile și deranjul ce vin după acesta.
Am mai încercat și o altă strategie prin 2012 când am mobilizat ambasadorii din câteva țări să viziteze Retezatul și împrejurimile lui. Au venit din Emirate, Coreea de Sud, Venezuela și Kazahstan. Le-am oferit un mix de natură sălbatică și istorie de neuitat. De la mese servite la lumina făcliilor într-o peșteră, cascade, păduri virgine, până la biserica din Densuș și ruinele de la Sarmizegetusa. Ambasadorul din Coreea de Sud a fost atât de impresionat încât mi-a împărtășit că a fost cea mai frumoasă excursie din viața sa. Turul s-a încheiat la Cheile Buții, un loc preferat al lui Băsescu unde ambasadorii au fost invitați să ia cina cu Dănuț, cel care rămâne veșnic cu cei puternici. Până la urmă orice ai face ai nevoie de primar, așa că am zis să îl invit și pe el și să îi ofer oportunitatea de a-i convinge pe ambasadori cu orice proiecte are în minte sau pe hârtie care ar putea pune natura în valoare fără să îi aducă atingere. Zona are nevoie acută de investitori pentru că este o eroare a comunismului care a transformat-o dintr-o zonă cu cătune izolate de munte într-o zonă monoindustrială suprapopulată și bazată doar pe extracția cărbunelui. Au adus oameni din Moldova, inclusiv pe Dănuț, dar și din Ungaria și din alte țări garantându-se casă și curent la preț derizoriu pe viață. Dar cărbunele a fost prost, puțin și în unele locuri deloc, cum este cazul de la Câmpu lui Neag unde au dinamitat degeaba casele oamenilor care nu doreau să părăsească zona. Nu s-a găsit nimic. Pe vechiul sat este acum un lac format peste galeriile prăbușite.
Un loc minunat de transformat în muzeu al prostiei și de ce nu și un SPA. Dar șoc și spaimă. Când minunatul ambasador din Emirate, care era mai mult decât interesat să atragă investitori, i-a cerut lui Dănuț un master-plan al zonei, răspunsul a ucis orice pasiune. ”Master-plan? Ce-i ăla?” a zis Dănuț și s-a lăsat liniștea la masă și în Valea Jiului până în ziua de astăzi. Atât a putut el la acea vreme. Iar eu, Gabi deznădăjduitul am sfâșit ziua plângând în sughițuri după așa un eșec.
Și pentru că Dănuț nu a fost suficient, ne-a dat-o soarta odihnită și pe Viorica Dăncilă care ajunsă premier în 2019 s-a trezit brusc cu idea de a termina ce n-a reușit Băsescu. A fost momentul când am realizat că un război nu se câștigă de fapt niciodată. Că oricând poate veni un alt politician să recicleze problema. Nu știu dacă a fost incepția Vioricăi, însă când un prim-ministru insistă să se facă drumul, e groasă. Una e să strige primarul Dănuț, alta e să strige ministrul transporturilor și alta este când iese de pe gura premierului. Așa că a trebuit să revin cu o nouă strategie. Hai să îi zicem mai degrabă asul de sub mâneca lui Gabi inepuizabilul.
Între 2012 și 2019 s-a întâmplat ceva minunat. O mare parte din sălbăticia salvată de-a lungul drumului nerealizat a lui Băsescu prin procese și proteste a devenit parte din patrimoniul mondial UNESCO. Dar nu orice sit, ci unul internațional desemnat pentru făgetele multiseculare considerate un singur ecosistem din Belgia până în România, din Albania până în Germania. Probabil că cel mai mare merit pentru această realizare îl au prietenii mei Iovu, Hannes și Mario. Primul este și profesorul meu universitar în domeniul pădurilor, iar ceilalți doi sunt oameni de știință germani, arhitecți ai ideii de a include ultimele făgete multiseculare din Europa într-un unic organism internațional. Stânca Roșie este un loc de pe traseu din Ciucevele Cernei care este atât în Parcul Național Domogled cât și în acest sublim organism UNESCO. Acolo am făcut un nou protest de neuitat agățând cel mai mare banner folosit vreodată în România între două vârfuri de munți. Mesajul a fost suficient de mare să se vadă și din satelit în speranța că îl vor vedea măcar Viorica și UNESCO.
Dar prim-ministra s-a făcut că plouă. Din fericire UNESCO a reacționat prompt și a cerut României să renunțe la DN66A în caz contrar riscând un scandal diplomatic de proporții uriașe. Regulile sunt simple. Orice țară aduce atingere ecosistemului făgetelor multiseculare duce automat la eliminarea întregului sit. Adică, dacă Viorica se apuca de treabă, atunci elimina din UNESCO alte 17 țări pe lângă România. Cumva, această nenorocire nu s-a întâmplat.
Și uite așa ajungem la perioada actuală de pace aparentă, grație UNESCO, chiar dacă trăim o incredibilă incertitudine și cu gândul că oricând pacea naturii poate fi brutal întreruptă. Dar tocmai provocarea și incertitudinea ne conduc către o autocunoaștere mai profundă și ne arată ce suntem capabili să facem. Reușitele din această campanie confirmă că poți realiza ceea ce mintea poate crede și concepe. Așa că rămân în gardă și sper să se mai alăture și alții pentru că anii mei trec, iar spiritul trebuie să pătrundă și generația următoare dacă ne dorim să păstrăm măcar fărâme de natură intactă.
Puteam să aleg orice altă temă din orice colț al lumii pentru a transmite mesajul pe care doresc să îl las în urmă. Anume că există o șansă de a câștiga doar atâta timp cât rămâi vigilent, consecvent, creativ și dacă pe drum se mai alătură și alți luptători, de etapă sau pe viață. Nu știu cum va continua această luptă pentru a salva acest paradis, însă cu siguranță că mă voi reinventa de fiecare dată pentru că nu este o luptă a mea. Este o luptă simbolică a transformării întregii societăți.
Am fost adesea întrebat dacă nu mi-e frică că îmi vor lua viața într-un fel sau altul. Am mai fost întrebat sau suspectat în legătură cu spatele meu. Răspunsul însă este mult mai simplu decât orice imaginație. Cred că nu poți câștiga o luptă în care crezi, protejându-te. Și mai mult decât orice, cred că viețile noastre sunt definite, fie de sistem, fie de cum sfidezi sistemul. Iar sistemul trebuie sfidat de tot mai mulți până când se va alinia cu nevoile oamenilor și ale naturii sau se va da la o parte. Puterea colectivă este de nestăvilit oriunde în lume. Au arătat-o și românii de atâtea ori. Ultima oară în urma tragediei Colectiv. Un prim-ministru nu a putut rezista nopții când mieii au devenit lei.
În dimineața următoare, societatea a mai urcat o treaptă crucială în evoluția sa. Chiar dacă politic se reciclează aceiași fanarioți la putere, conștiința colectivă a intrat într-o perioadă de transformare fundamentală către mai multă empatie și compasiune pe care o simțim în tot mai mulți, în tot mai multe colțuri din țară. Și poate că reciclarea politrucilor este menită să ne descurajeze să mai sperăm și să ne conducă spre un hedonism cronic. Se asigură de asta prin dezastrul din educație, din sănătate, distrugând clasa medie, făcându-ne nesiguri de ziua de mâine și dezbinând societatea pe teme precum familia tradițională, care apar în spațiul public din România cu o întârziere de multe decenii față de vest. Vor urma probabil teme precum donarea organelor sau decizia opririi propriei vieți.
Dar cred că statul se înșeală teribil pentru că oricine nu vede, simte măcar că tangajul sistemului este sinonim cu rearanjarea scaunelor pe Titanic. Cred că mai degrabă următoarea treaptă pe care o va urca societatea nu va aduce un nou lider sub forma unui singur individ ci a unui colectiv, a unei comunități conectate prin compasiune. O comunitate care va înțelege că bunăstarea colectivă pleacă de la bunăstarea individului și de la înfrângerea corupției. Corupția nu este o boală doar la români. O întâlnim peste tot mai mult sau mai puțin. Chiar și în societăți mai avansate economic și spiritual, precum în țările scandinave sau în alte țări de la care te-ai aștepta mai puțin. Corpupția se manifestă oriunde atâta timp cât transformarea societății este încă un șantier.